Irina se trezi cu mult înainte ca deşteptătorul să o anunţe că este vremea cafelei. Pregătirile pentru aniversarea lui Gabriel i-au furat somnul şi i-au dat în schimb grija pentru ca petrecerea băiatului cu ochi albaştri să iasă perfect. Feciorul ei împlinea doi ani şi avea mulţi invitaţi, iar Irina avea emoţii. Ploaia care i-a bătut întreaga noapte în geam nu contenise nici spre dimineaţă, iar mama copilului deja schimbase planul aniversării – cei mici aveau să petreacă în sala azurie şi nu în curtea cofetăriei, aşa cum fusese planificat. “E mai bine”, îşi spuse Irina. Lui Gabriel oricum nu prea îi plăceau toboganele şi scrânciobele. Părea mereu că se teme de ele. “Aşa e el timid, băiatul mamii”, zâmbi Irina, apoi îşi aruncă privirea spre coşuleţul de unde scâncea Bobby, căţelul cu păr creţ pe care Gabriel şi-l dorea atât de mult.

2

 

 

 

 

 

 

 

 

Zvâârrr, zvââârrrr, zvârrrr. Zvââârrrr. Irina se îndreptă către camera feciorului, unde Gabriel se juca de zor cu o maşinuţă. Îi plăcea să o urmărească ore în şir cum zornăie pe covor, cu roţile în sus. Pentru băiat, capota era mijlocul perfect de rulare, mereu întorcea maşinile şi se juca doar cu roţile.

Zvâârrr, zvârrr, zvârrr, se auzea din camera unde Gabriel se distra de zor cu roticelele maşinii. „Aşa face mereu, răspunse Irina unei întrebări nerostite de nimeni, „aşa îi place lui să se joace”, apoi îl strigă blând pe copil: „Gabriel, mergem la cumpărături? Peste câteva ore ne vin musafirii şi trebuie să fim pregătiţi”. Copilul nu-i răspunse, preocupat fiind de roţile maşinii. Dragul meu, hai, ne aşteaptă copiii”, continuă mama, iar ochii i se îndreptară îngrijoraţi spre ploaia care nu mai contenea. Picăturile dese şi reci stricau decorul unei zile perfecte în care se aniversa copilăria. Şi cât de frumos fusese zilele trecute, toamna îmbrăcase în culori fabuloase tot oraşul. Dar nu-i nimic, şi norii au treaba lor şi ar fi greu să-i împiedici să şi-o ducă la sfârşit.

III

Irina şi Gabriel au păşit încet pe aleea care ducea către locul unde aşteptau musafirii. Nu se vedea nimic, nu se auzea niciun sunet în afara ploii care plesnea uşor umbrela. Niciun sunet, nicio lumină, totul părea încremenit în timp. Când au intrat în salonul cochet totul explodă într-o imensă bucurie. “Surprizăăă! La mulţi ani, Gabriel!, au strigat invitaţii, iar locul se umplu de lumină şi culoare. Din baloanele multicolore curgeau confetti şi bomboane, iar cei mici erau pregătiţi de joacă şi puşi pe şotii. Singurul absent părea a fi chiar copilul care peste câteva minute urma să împlinească doi ani. Gabriel dădea semne de nelinişte, îl deranja gălăgia şi nu voia deloc să se alăture copiilor. “Comoara mea, hai să te joci. Copiii te aşteaptă”, îi spuse Irina, apoi îl împinse uşor de spate către grupul plin de veselie. Băiatul refuză cu un ţipăt scurt, după care fugi spre cel mai îndepărtat colţ al încăperii. Irina nu se îngrijoră, nu era prima oară când micuţul ei refuza cooperarea. S-a gândit că veselia din grup va fi molipsitoare şi pentru fecioraşul ei cu ochi albaştri şi că în scurt timp vârstele se vor amesteca, părinţi şi copii deopotrivă, cu toții prinşi în jocul bucuriei.

IV

Livia îşi făcu uşor drum pe lângă Gabriel, pe care îl găsi într-o colţ al salonului. Urmărea atent roţile maşinii răsturnate şi îl mângâia cu drag pe Bobby, căţelul primit în dar de ziua lui. L-a strigat uşor, dar nu a primit răspuns, nici măcar privirea nu a reuşit să i-o capteze. S-a gândit că nu ar fi momentul unei discuţii cu Irina, însă dragostea pe care i-o purta prietenei ei din copilăriei era mult mai mare pentru ca să mai amâne momentul. “Irina, l-am urmărit pe Gabriel de multe ori şi v-aş invita pe la cabinet când aveţi timp, îi spuse Livia, iar inima mamei s-a oprit în loc când a auzit-o. Livia era unul dintre cei mai îndrăgiţi terapeuţi din oraşul cel mare. Lucra în special cu micuţi care aveau tulburări din spectrul autist. La ea veneau părinţi disperaţi, oameni care cereau ajutorul pentru pruncii lor, iar prin ochii Irinei se derulau privirile celor pe care i-a cunoscut în centrul Liviei. “Gabriel e doar timid, nici eu nu am fost vorbăreaţă când eram copil. Şi pe mine mă speriau uneori mulţimile, şi eu mă izolam când unele lucruri îmi displăceau”, a replicat Irina, ale cărei gânduri au explodat precum tunetele ploii care nu mai conteneau. Prin faţa ochilor i-au trecut de multe ori scene care au nedumerit-o, dar pe care le-a alungat — Gabriel nu vorbea (“dar şi tatăl lui a vorbit mai târziu, aşa sunt băieţii mai leneşi”), refuza colectivitatea (nici eu nu sunt cine ştie ce comunicativă”), avea comportamente stereotipe (“poate îi place să facă unele lucruri mai mult decât altele…”), nu te privea în ochi. De multe ori s-a gândit că el face mult prea puţine lucruri, “dar oamenii sunt diferiţi”. Acum invitaţia Liviei o umplu de panică, însă cumva ştia că va trebui să-i răspundă. În inima ei de mamă simţea că lucrurile nu sunt chiar bune, dar mai ştia că există speranţă şi că totul se rezolvă cu răbdare şi cu dragoste.

V

Irina l-a aşteptat mult pe Gabriel, care i-a fost trimis de Dumnezeu într-un moment în care avea nevoie să înveţe iubirea necondiţionată. Munca în multinaţională, jobul greu ca director de vânzări, miile de kilometri făcuţi prin lume alături de clienţii dificili i-au ciunţit o parte frumoasă a sufletului, au obligat-o cumva să-şi ţină sentimentele ascunse. Când Cel de Sus i l-a dăruit pe Gabriel a simţit cum dragostea a rupt orice zăgaz şi i-a umplut fiinţa de lumină. Băiatul blod cu ochi albaştri a învăţat-o să iubească din nou. Acum, o dată cu invitaţia Liviei, simţi cum lumea se rupe în fărâme, ca un puzzle fragil. Dar ştia că indiferent de ce va spune terapeutul, va avea forţa ca, alături de Victor, să-l ajute pe Gabriel şi să-i ofere echilibru şi o viaţă frumoasă. Ştia că niciun efort nu va fi în zadar şi că micuţul va fi bine. Singurul duşman cu care trebuia să lupte era frica, pe care o va alunga cu fiecare zâmbet al copilului ei.

1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Irina şi Gabriel mergeau încet spre casă. Se întorceau de la Livia, unde se confirmaseră bănuielile terapeutului. În după-amiaza frumoasă de toamnă doar paşii lor se auzeau pe alee. Băiatul ţinea căţeluşul în braţe şi râdea fericit ori de câte ori Bobby îşi lipea năsucul umed de obrăjorul lui. Avea un prieten de care nu s-a mai ascuns, aşa cum făcea până acum când întâlnea copii necunoscuţi. Irina privi cu o imensă dragoste către ei, apoi ridică ochii către Cer, ca să mulţumească pentru clipele frumoase petrecute alături de familia ei. Din albastrul înaltului îi zâmbi un soare rotund care alungase norii şi ploaia din ziua aniversării. În familia Irinei intrase un membru nou, autismul, pe care îl va accepta și cu care se va împrieteni.

Povestea a face parte din cărticica Despre autism, cu dragoste,  ilustrată de David Alexandru, un pictor care, la doar 10 ani, are rezultate remarcabile inclusiv pe plan internațional