De câteva zile, de când s-au mutat în casa nouă, Mihăiţă nu se simţea bine. Avea mereu impresia că pereţii îl strâng, că se apropie prea mult de el şi vor să-l sufoce în îmbrăţişarea lor. Simţea cum tavanul coboară atât de jos încât avea nevoie să-l împingă cât de mult putea să se întindă braţele lui de copil. Uneori i se părea că şi duşumeaua este neprietenoasă şi parcă voit se prefăcea în pojghiţă de gheaţă, ca să-l oblige să alunece.

 

1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Împăratul din grădina roz

Hotărât lucru, nu-i plăcea deloc în noua lui casă. Era prea strâmtă, îl sufoca, îi tăia din orice spaţiu de joacă şi abia aştepta să alerge în livada din spate. Acolo toată lumea era a lui. Putea să urmărească gâzele în voie, ştia exact câte furnici sunt în muşuroi, cine este regina, cum sunt coordonate, cine sunt lucrătoarele şi toată organizarea regatului din pumnul de pământ de lângă tufa de trandafiri. Lângă florile roz se aşeza ori de câte ori avea nevoie de linişte. Mirosul plăcut şi culoarea care avea exact nuanţa îngerului său păzitor îi erau suficiente pentru a se reîntoarce în lumea lui.

În Ţara lui Mihăiţă casele arată cu totul altfel. Sunt imense, iar oamenii stau la distanţe foarte mari unii de alţii. “Nu se sufocă în îmbrăţişări, nu sunt obligaţi să suporte alăturări care nu le plac, i-a explicat copilul Doamnei, învăţătoarea drăguţă care l-a primit cu mare dragoste în clasă şi l-a invitat să stea alături de Claudiu, vecinul său.

Teama din lumea strâmtă

Aşa a început pentru Mihăiţă un nou episod din aventura cunoaşterii – i-a plăcut mereu să înveţe, dar singur acasă nu era prea bine. Pereţii îl strângeau mereu, tavanul ameninţa că se prăbuşeşte, iar podeaua păreau mereu să îl înghită. Era atent la orice pas, dar tot simţea teama, la fel ca în orice întâlnire publică. Nu-i plăceau deloc spaţiile mari, avea mereu senzaţia că îl vor înghiţi precum dragonul care scuipa flăcări şi de care era amuzat vecinul său, Claudiu. Aşa simt toţi copiii cu autism când ies în spaţii publice sau când întâlnesc persoane noi – nu le place variaţia, nu le plac schimbările bruşte, nici surprizele. De multe ori suportă cu greu îmbrăţişările, dar nici nouă, oamenilor mari, nu ne plac mereu, mai ales dacă vin de la persoane total necunoscute şi care nu reuşesc să empatizeze.

Pentru Mihăiţă, noua casă era precum armura de care învăţase la şcoală — îi plăcea, dar era greu să se obişnuiască şi aştepta mereu momentul în care putea să o zbughească în grădină. Acelaşi sentiment îl avea copilul ori de câte ori întâlnea oameni noi sau trebuia să meargă la diferite întâlniri prilejuite fie de activităţile de la şcoală, fie de întâlnirile cu prietenii săi sau chiarde petreceri. Oamenii erau obositori, avea impresia că îl închis mereu într-o casă cu pereţi neprietenoşi.

bicicleta

 

 

 

 

 

 

 

Balaurul înfrânt de bicicletă

Prietenia cu vecinul său Claudiu l-a ajutat mult să scape de această teamă. Clau, aşa cum îi spun toţi prietenii, era bucuros mereu de oaspeţi. Abia aştepta să-i calce pragul un copil că devenea cel mai fericit om din lume. La rândul lui era dornic să fie înconjurat mereu de veselie. Nu avea fraţi, iar sosirea lui Mihăiţă în cartier a fost o veste minunată – avea în sfârşit un Tovarăş de joacă pentru care pregătise cele mai frumoase daruri. Ori de câte ori Mihăiţă venea în vizită pleca încărcat de dulciuri şi de jucării, lucru nou pentru copilaşul de opt ani. „Aşa trebuie să arate tovarăşii de joacă, şi-a spus băiatul, în timp ce se plimba cu bicicleta pe aleea casei care, dintr-o dată, i se păru prietenoasă. Nu se mai temea nici de tavane, nici de pereţi, nici de podea. Fantomele ce uneori păreau să tâşnească dintre ziduri parcă s-au topit. Plimbările cu bicicleta, prietenia lui Claudiu şi dragostea celor din jur l-au ajutat să treacă peste orice frică de necunoscut. De astăzi avea noi camarazi de joacă.

Povestea a fost inclusă în volumul Despre autism, cu dragoste!, ilustrat de micuțul artist David Alexandru.